Îmi place să fiu eu

Depresiile, ca şi credinţa nu se strigă în gura mare. Se gestionează în tăcere. Ţi le asumi, le trăieşti, te agăţi de ele şi, din când în când, încerci să iei o gură de aer proaspăt. Aer proaspăt vei servi dacă are cine să-ţi deschidă fereastra, tu fiind prea depresiv ca să doreşti să mişti vreun deget, dar asta este altă discuţie: despre prietenie, încredere, parteneriat. Există persoane care iubesc să pozeze în victimă. Se hrănesc cu nefericirile lor. Şi culmea, se simt bine văzându-se tot mai necăjite şi mai nenorocite. 
E drept că în lumea asta atât de pestriţă nu pot fi toţi oamenii la fel: veseli, zâmbitori şi buni. Mai sunt câteva categorii de persoane în prezenţa cărora poţi să te simţi confortabil: cei care încearcă să fie buni şi cei care se prefac a fi oameni buni. În altă barcă, plutind pe ape tulburi, călătoresc frustraţii împreună cu nefericiţii, nemulţumiţii, neîmpliniţii, neiubiţii, persoane care evident nu se suportă nici  măcar pe ei înşişi, deci nu au cum să îi iubească pe alţii. I-aş invita pe toţi în barca noastră a celor care cu efort, cu voinţă, cu bunăvoinţă, cu credinţă şi iubire de oameni ne-am construit fericiri trainice. I-aş chema în barca noastră, dacă n-aş fi sigură că zâmbetele noastre îi deranjează. Azi m-am privit în oglindă, mi-am zâmbit şi mi-am spus cu drag: “bună dimineaţa!”.