Cercelul buclucaș

Ieri am avut musafiri, de fapt nu erau invitații mei, ci ai fetiței mele. În total trei pișpirice deși după cum arăta casa puteai să crezi că a prestat acolo o grupă completă de grădiniță. Au scos toate jucăriile, apoi au trecut la design, au decorat camerele, au probat toate rochiile și toți pantofii mei cu toc, au dansat, au țopăit, și-au pus bigudiuri și o tonă de accesorii: brățări, eșarfe, pălării.
În pauzele dintre reprezentații au ronțăit covrigi din aceia care se sparg într-o multitudine de firmituri. Întâlnirea fetelor a fost cât se poate de plăcută, iar deranjul făcut de ele se suprapunea perfect peste vraiștea deja existentă (aici e momentul să mărturisesc că nu sunt cine știe ce gospodină, ordinea desăvârșită nu m-a pasionat niciodată în mod excesiv, iar asta e o autocritică finuță, deci imaginați-vă dvs cam cum arăta domiciliul nostru). După ce au plecat fetele, n-au trecut zece minute și la poartă bate cineva: bunica uneia dintre musafire, care în iureșul paradei modei și-a pierdut un cerceluș, nu mai mare decât o bobiță de mazăre mică. Să căutăm cercelul, deci, că plânge păgubita...Asta însemna ca bunica să pătrundă profund în intimitatea deranjului nostru și să caute în patru labe obiectul miniatural printre toate lucrurile și lucrușoarele abandonate la finalul jocului pe jos. Într-un exces de disponibilitate soțul aduce lanterna: ce priveliște! firmituri, scame, praf, toate obictele enumerate mai sus și ici colo câte o urmă de covor. Cercelul nicăieri...Adevărul e că în momentele acelea nu-mi stătea mintea la operațiunea de căutare pentru că încercam să-mi imaginez cam ce gândește doamna respectivă despre mine și abilitățile mele gospodărești. Asta e...nu le poți avea pe toate. Și uite-așa mi-am împachetat jena urgent într-un ambalaj de râsete și chicoteli, amintiri recente de la distractiva întâlnire a fetițelor.