Poveşti de adormit copiii

Când spui „poveşti de adormit copiii” cu o anumită intonaţie, sintagma capătă conotaţii negative. O folosim când ne referim la baliverne, tactici de seducţie, promisiuni fără acoperire, minciuni gogonate sau platforme electorale. Dar eu nu vreau să vorbesc despre aceste poveşti, colocvial numite şi „vrăjeli”, ci despre adevăratele poveşti, pe care le spunem copiilor seara, înainte de culcare, nu neapărat cu scopul de a-i adormi, ci mai degrabă de dragul timpului petrecut împreună.

Nu am găsit un studiu recent care să ne spună câţi părinţi au acest obicei, câte minute le citesc copiilor în fiecare seară, ce poveşti aleg şi cât de interactivă e şedinţa de lectură. Sunt foarte curioasă câţi copii beneficiază de o astfel de întâlnire cu părintele cititor şi cu personajele fantastice. Am încercat eu un sondaj neoficial dar m-am lăsat repede păgubaşă din cauza câtorva răspunsuri: „ de ce să-i citesc, al meu e mare, ştie să citească!”, „n-am eu timp de de-astea”, „ nu-i mai citesc pentru că se plictiseşte repede” sau „mai bine îi pun un film”. Nefiind un operator de sondare a opiniei autorizat şi instruit nu puteam pur şi simplu să consemnez răspunsul şi apoi să plec mai departe. Mă ardea limba să le arăt intervievaţilor măcar câteva din argumentele mele în favoarea acestei activităţi. Aşa că am oprit experimentul pentru că riscam să intru în polemici fără rezultat. În Cubul Părinţior, însă, îmi permit să pledez pentru povestea de seară.

Noi, acum la ceas de seară citim Abeille. Încă din primul capitol, Anatole France ruga stăruitor persoanele încruntate să nu cititească mai departe, căci nu pentru ele a fot scrisă povestea. „Nu e pentru fiinţele cu scaun la cap, care dispreţuiesc lucrurile mărunte şi vor întotdeauna să se aleagă cu vreun învăţ (...) Numai cei cărora le sunt de ajuns desfătările nevinovate vor citi până la capăt.”

„Noi nu facem parte din neamul încruntaţilor, nu-i aşa, mama?”, a întrbat Radu, îngrijorat de asprimea avertismentului. „Nu, dragul meu, o să citim povestea până la capăt!”

Până la capătul poveştii mai sunt încă 100 de întrebări şi tot atâtea răspunsuri. Copiii cuibăriţi lângă mine tresar în momente cu suspans sau cer lămuriri atunci când vreun cuvânt necunoscut încurcă sensul frazei. 

Odată Abeille şi-a pierdut pantofii şi s-a rănit la picioare. Dar şi Maria a păţit aşa! Îţi mai aminteşti? Povestea se rupe preţ de câteva minute până când circumtanţele accidentului sunt elucidate. Apoi pe Georges nu-l prea trăgea inima la lecţiile de gramatică. Aha! Deci se întâmplă şi la case mai mari!

Ochii sunt tot mai mici, pleoapele grele...

„Să baţi domnişoarele nu-i o ipravă vrednică de un conte..” Nici dacă sunt enervante? întrerupe povestea fratele care se ştie cu musca pe căciulă. Nici. Răpunsul vine fără alte teorii antiviolenţă. Subtilităţile din poveşti sunt mai eficiente decât orice teorie.

Până la urmă n-a fost o pledoarie, a fost doar o bucăţică dintr-o seară cu poveste, când zbuciumul de peste zi se opreşte şi totul devine infinită armonie.