Am descoperit în urmă cu câteva luni familylab, rețeaua internațională care promovează principiile psihologului danez Jesper Juul. Conceptul de bază este a crede în copilul competent, adică o alternativă la sistemul tradițional de educație bazat pe legea ascultării: copil ascultător, copil cuminte, copil total supus autorității parentale.
Familylab venea în schimb cu alt deziderat: copil responsabil, capabil să ia singur decizii. Noua viziune m-a fascinat și de atunci urmăresc constant grupul acesta care generează idei și atitudini pertinente, realiste și funcționale.
Am încercat să aplic politica părintelui empatic în diverse situații și soluția a venit de fiecare dată de la sine, fără să îmi fie furnizată de specialiști care le știu pe toate. Ultima provocare în familia noastră a fost repertoriul de înjurături pe care fetița noastră îl etalează ori de câte ori are ocazia, cu vreun motiv sau poate fără. Am găsit câteva articole referitoare la această temă pe blogul oficial al rețelei și mi-am făcut o idee despre modul în care copiii gestionează limbajul și emoțiile. Copiii trec prin diverse stări dar nu știu să asocieze emoția cu termenul care o descrie. Copiii care înjură au auzit anumite cuvinte și au înțeles că ele sunt rostite într-un anumit context dar nu pot distinge intensitatea supărării, furiei, frustrării. Asta nu înseamnă că oamenii mari înjură corect, adică potrivesc întotdeauna, direct proporțional, duritatea cuvintelor cu gravitatea situației. Copiii își însușesc acest comportament nedorit atunci când adultul care îl acompaniază nu îi oferă alternative. Poți arăta că ești furios aruncând o salbă colorată de cuvinte grele dar la fel de bine poți să spui: ”Acum sunt furios iar tu ai sau nu ai o contribuțe la această stare. M-a supărat asta și asta”. E simplu. Sentimetul a ieșit la lumină și odată exprimat parcă nu mai e la fel de apăsător. Părerea Ralucăi Jacono, coordonator familylab România, consilier și terapeut este următoarea: a interzice unui copil să folosească anumite cuvinte sau mai rău, a-l pedepsi pentru asta, nu duce nicăieri. Mai util e să îi explicăm cum să asocieze situațiile cu expresiile lingivstice. Atunci când se strică o jucărie, nu e sfârșitul lumii deci nu e necesar să aleagă din dicționar cuvinte extreme, chiar dacă cel mic l-a auzit pe vecinul de la doi aruncând toată lista de înjurături oribile în timp ce își repara mașina, tot un fel de jucărie, doar puțin mai mare. Copiii sunt expuși la asemenea lecții nedorite, e imposibil să-i ferim. Rolul nostru este de a-i învăța pe copii că orice sentiment se poate exprima și într-o formă mai puțin agresivă, mai puțin jignitoare. Emoțiile nu sunt nici bune, nici rele, emoțiile pur și simplu sunt. Ele nu trebuie înăbușite ci îmblânzite, adică puse în cuvinte. Acestea fiind învățate și aplicate, am obținut o mică victorie: atunci când simte dorința de a înjura, mica noastră prințesă ne trântește câte-o plăcintă cenzurată în părțile esențiale: în loc de spurcăciuni, auzim nevinovate bipuri, așa ca la un post de radio care se respectă...
Familylab venea în schimb cu alt deziderat: copil responsabil, capabil să ia singur decizii. Noua viziune m-a fascinat și de atunci urmăresc constant grupul acesta care generează idei și atitudini pertinente, realiste și funcționale.
Am încercat să aplic politica părintelui empatic în diverse situații și soluția a venit de fiecare dată de la sine, fără să îmi fie furnizată de specialiști care le știu pe toate. Ultima provocare în familia noastră a fost repertoriul de înjurături pe care fetița noastră îl etalează ori de câte ori are ocazia, cu vreun motiv sau poate fără. Am găsit câteva articole referitoare la această temă pe blogul oficial al rețelei și mi-am făcut o idee despre modul în care copiii gestionează limbajul și emoțiile. Copiii trec prin diverse stări dar nu știu să asocieze emoția cu termenul care o descrie. Copiii care înjură au auzit anumite cuvinte și au înțeles că ele sunt rostite într-un anumit context dar nu pot distinge intensitatea supărării, furiei, frustrării. Asta nu înseamnă că oamenii mari înjură corect, adică potrivesc întotdeauna, direct proporțional, duritatea cuvintelor cu gravitatea situației. Copiii își însușesc acest comportament nedorit atunci când adultul care îl acompaniază nu îi oferă alternative. Poți arăta că ești furios aruncând o salbă colorată de cuvinte grele dar la fel de bine poți să spui: ”Acum sunt furios iar tu ai sau nu ai o contribuțe la această stare. M-a supărat asta și asta”. E simplu. Sentimetul a ieșit la lumină și odată exprimat parcă nu mai e la fel de apăsător. Părerea Ralucăi Jacono, coordonator familylab România, consilier și terapeut este următoarea: a interzice unui copil să folosească anumite cuvinte sau mai rău, a-l pedepsi pentru asta, nu duce nicăieri. Mai util e să îi explicăm cum să asocieze situațiile cu expresiile lingivstice. Atunci când se strică o jucărie, nu e sfârșitul lumii deci nu e necesar să aleagă din dicționar cuvinte extreme, chiar dacă cel mic l-a auzit pe vecinul de la doi aruncând toată lista de înjurături oribile în timp ce își repara mașina, tot un fel de jucărie, doar puțin mai mare. Copiii sunt expuși la asemenea lecții nedorite, e imposibil să-i ferim. Rolul nostru este de a-i învăța pe copii că orice sentiment se poate exprima și într-o formă mai puțin agresivă, mai puțin jignitoare. Emoțiile nu sunt nici bune, nici rele, emoțiile pur și simplu sunt. Ele nu trebuie înăbușite ci îmblânzite, adică puse în cuvinte. Acestea fiind învățate și aplicate, am obținut o mică victorie: atunci când simte dorința de a înjura, mica noastră prințesă ne trântește câte-o plăcintă cenzurată în părțile esențiale: în loc de spurcăciuni, auzim nevinovate bipuri, așa ca la un post de radio care se respectă...
0 comentarii