Nu ştiu exact ora, ziua şi minutul când inima castelului a încetat să mai bată. Ştiu doar că la un moment dat au rămas zidurile reci şi nişte amintiri despre glorie. Apoi pionierii şi-au legat la gât cravate roşii şi s-au fotografiat polaroid pe podul de lemn, în grup şi individual. Au venit restauratorii şi la scurt timp a dat o raită Nicholas Cage cu capul în flăcări. Niciun răspuns. Primul semn de viaţă, poate, după sute de ani de tăcere, a fost vibraţia caldă, consecinţă a vizitei Mirunei. Stafie blondă, bântuind în aceeaşi cămaşă de noapte, mereu reavănă de lacrimile nobilului Vintilă. Vintilă şi Bârcean au cântat în curtea castelului, fără grabă, uneori în şoaptă şi eu mă luminam cu fiecare notă izbită blând de ziduri. A fost, probabil, prima manevră de resuscitare reuşită. Două chitări, două voci, două buchete de flori de câmp, două câte două palme aplaudând.
Despre cântecele noi ale lui Călin am ştiut de la bun început că poartă toată sinceritatea şi curăţenia unei imense iubiri faţă de tot ce-l înconjoară: poezie, oameni, lumină. Despre cântecele vechi ale lui Vintilă n-am vrut să ştiu că sunt atât de pline de secrete, de primăveri, de tandreţe. N-am vrut să ştiu, pentru că eram mică-mică şi vedeam alb negru la Televiziunea Română un om cu o chitară şi cu cearcăne mari. Aş fi vrut atunci ca Vintilă să fie frumos. Nu era. Nici acum nu e. Dar acum am şi eu cearcăne. Acum ascult cu ochii închişi, între turnuri şi creneluri, imediat lângă o pajişte tunsă, unde a păscut odată Inorogul.
0 comentarii