Un semn

Încă un pic, încă un pic... februarie e o lună subdezvoltată, s-a născut prematur şi se va încheia brusc, într-o zi de 28, fără nicio urmă de regret. Însăşi existenţa atât de pripită a lui februarie ne obligă să ne gândim cu jind la primăvară. Urmărim cu atenţia încordată orice detaliu care să anunţe succesiunea anotimpurilor. Şi da! Am văzut! Întâiul semn bun care ne spune că iarna este pe picior de plecare, că puterile i-au slăbit, că Baba Iarna e în fibrilaţii.

Am văzut un ţânţar mic şi amărât, buimac şi nesigur, fără intenţii criminale, taciturn şi timid.

Pe cât de rău ne enervează aceste vieţuitoare bâzâitoare vara, pe atât de mult ne-am bucurat acum de prezenţa lui vampirică. Mi-am amintit cu câtă ură îi strivim de perete cu orice ne pică în mână, cum ne înarmăm cu toate soiurile de chimicale ucigătoare de insecte, cum cercetăm pe toate părţile sfânta plasă de ţânţari căutând orice ochi defect - intrare sau ieşire microscopică pentru intruşii slăbănogi. Dar toate astea se întâmplă în sezonul estival... de ce atâta cruzime atunci şi de ce atâta fineţe acum?

Nu ştiu, poate ţânţarul nostru a adormit la loc, poate s-a ascuns pe undeva şi îşi face o strategie pentru pentru vara lui 2013, cum să facă să înţepe cât mai bine şi mai eficient. Poate studiază în vreo enciclopedie grupele sanguine şi temperamentul oamenilor, nu poţi să ştii...

Nu ştiu ce drege, dar ştiu că tare m-am bucurat că s-a trezit şi a îndrăznit!

Şi uite-aşa, am făcut din ţânţar armăsar, apoi l-am potcovit şi-am plecat cu el în lume să văd pe unde se ascunde primăvara.