Nu daţi banii pe prostii!

De câteva zile casa noastră arată ca un veritabil atelier de lucru manual, peste tot sunt hârtii albe şi colorate, cartonaşe tăiate drept sau în zig-zag, aţe, foarfeci, lipici, etamină, buburuze, floricele decupate, ace, pensule, perforator şi un dicţionar mare cu rol de presă. Biroul şi măsuţa de cafea au dispărut sub mormanul de materii prime necesare pentru misiunea noastră specială: confecţionarea mărţişoarelor de casă.

Materialele sunt toate reciclate, am adunat de prin casă o mărgică, o pietricică, un capac de plastic, un ambalaj în culori pastel, o dantelă ruptă, o sforicică fără vreun folos, un şiret aparent netrebnic.
Toate şi-au găsit un rost şi o nouă înfăţişare. Acum fiecare obiect are personalitatea lui şi în curând va bucura pe cineva atunci când va fi dăruit sub formă de mesager al primăverii. Cât e seara de lungă noi decupăm şi iar lipim, potrivim şi asortăm, mai greşim şi o luăm de la început iar la final, legăm şnurul alb-roş, gestul suprem al victoriei. E ca o arborare de drapel, pecetluieşte definitiv soarta mărţişorului: ăsta e gata!

Pentru ce atâta deranj, m-a întrebat o prietenă care văzuse în oraş mărţişoare gata făcute cu 50 de bani bucata şi care nu înţelegea pentru ce atâta vraişte în casă şi atâta migală chinezească. Am început să-i explic şi mi-am dat seama că nici eu nu m-am gândit prea mult înainte de a mă apuca de această îndeletnicire miniaturală. Şi am constatat că: mărţişorind mă relaxez, nu mă mai gândesc la ce mă aşteaptă mâine, nu mă distrage nimic, nu mă atrage televizorul sau calculatorul. În plus, copiii sunt şi ei provocaţi să creeze, să încerce, să născocească noi combinaţii de culori sau texturi. Apoi, or fi costând ele, mărţişoarele, 50 de bani la comercianţi, dar mai e şi chestie de gust până la urmă, ori tarabele de 1-8 martie sunt campioane la categoria kitsch. Chiar dacă le dai mai departe, măcar când le cumperi trebuie să-ţi placă şi ţie. Am văzut pe standurile cu mărţişoare atâta sclipici şi atâta împopoţonare că ar fi crăpat de ciudă un cârd întreg de coţofene.

Obiectele acestea, în toată urâţenia lor, îşi găsesc de cele mai multe ori stăpâni după chipul şi asemănarea celor care le-au confecţionat, iar în cazul fericit devin anecdotă. O foarte bună prietenă, dotată cu un colosal simţ al umorului (negru pe alocuri) a fost „premiată” ani la rândul cu astfel de oribilităţi cumpărate de la târgul de primăvară. Ziua ei e la începutul lunii martie şi cum mereu rămâneam pe ultima sută de metri cu procurarea cadoului, într-un an am încercat o glumă, oferindu-i un suport de creioane cu cap şi pene de cocoş, care cânta „cucurigu” (avea desigur baterii) şi în părţile esenţiale era poleit cu mult, mult auriu. Ştiam că ştie de băşcălie şi, da, din acel an, prietena mea a adunat zâmbind toate nărozelile pe care i le-am dăruit. Devenise tradiţie, n-aveam ce căuta la ziua ei cu un cadou serios. Deja avea sufieciente exponate ca să deschidă un mini muzeu la kitschului. Sunt tare curioasă prin ce pod adună praf bibelourile cu beculeţe, cocoşul isteric, sculpturile în plastic ordinar şi alte fuşereli cumpărate an de an de pe tarabele primăverii. Tarabe de care anul acesta nu mă voi apropia pentru că eu de câteva zile produc împreună cu copiii mărţişoare de casă!