Praf

Iarna nu am energie, ştiţi cum sunt legumele şi fructele din import cu gust de detergent, parcă nu-mi arde de cure de vitaminizare. Primăvara ar fi tare faină dacă nu m-ar omorî astenia. Greu mă trezesc, repede obosesc, nici vlagă, nici chef, o stare de doi lei. Vara mi-e prea cald. Toamna mă apasă depresia post-vacanţă şi mai grav, disperarea la gândul că vine iarăşi iarna, pe care nu o suport. Adică sunt „praf” tot anul.

Un specialist s-ar hazarda probabil spre un diagnostic cu nume mai complicat. Nu cred că e cazul, cred că pur şi simplu am îmbătrânit.
E ca în balada lui Topîrceanu: „cri-cri, nu credeam c-o să mai vii!”

Asta i se întâmplă omului care are impresia că peste el anii trec altfel decât peste colegii lui de promoţie. Aşa îl ia bătrâneţea prin surprindere pe omul fudul căruia i se pare că toţi ceilalţi s-au ramolit doar el s-a maturizat. În special femeile urmăresc cu mare interes orice rid şi orice kilogram în plus al suratelor. E o mare izbândă să descoperi că icsuleasca, deşi e mai tânără cu doi ani decât tine, arată mult mai rău.

Când aveam cini-şase ani şi auzeam că cineva a împlinit patruzeci îmi era milă de omul acela bătrân, mi se părea că e ceva tare trist să nu îţi încapă toate lumânările pe un singur tort. Acum toţi prietenii mei se apropie de acea vârstă, unii chiar au depăşit-o de câţiva ani. Oare şi eu o să păţesc la fel? Posibil. Dacă nu mor în viitorul apropiat, peste trei ani o să împinesc şi eu 40. Şi atunci, mai mult ca sigur, unui copil de şase ani îi va fi tare milă de mine.