Acasă

Vii, pleci, mai stai puţin, lipseşti o vreme dar întotdeauna te întorci acasă. Acasă e cel mai frumos şi mai confortabil loc din lume. Bineînţeles că nu-ţi dai seama de asta până când nu petreci câteva zile bune departe de patul tău, de dulapul tău, departe de toate lucruşoarele fără utilitate care îţi zâmbesc şi-ţi fac dimineţile frumoase.

De multe ori visăm la o casă mai mare, cu o grădină mai verde, cu mobilă mai nouă şi accesorii mai moderne. S-ar numi că eşti nemuţumit cu ceea ce ai.
Dar nu-i nimic ciudat în asta. E firesc să îţi doreşti mai mult şi mai bine, acesta e motorul progresului şi evoluţiei. De fiecare dată, însă, când mă întorc acasă îmi dau seama că îmi este mai mult decât suficient ceea ce am şi că oricât de verde şi de luxos ar fi locul vizitat nimic nu e mai bun pentru mine decât fotoliul meu scămoşat aşezat strategic lângă soba mea fierbinte încă.

V-aţi prins probabil că am fost plecaţi, cu mic, cu mare, într-o mini vacanţă, pe la neamuri. Mi-era dor de ei, aveam nevoie şi de o ieşire care să mă rupă de cotidian iar timpul şi banii ne-au permis escapada. E ca într-o relaţie când ai nevoie de o pauză ca să îţi dai seam că eşti îndrăgostit. Abia când simţi că îţi lipseşte, începi să apreciezi cu adevărat persoana respectivă sau, în cazul nostru, propriul cuib. Am început să mă agit, copiii nu erau nici ei în apele lor. Motive obiective n-ar fi fost, în afară de oboseală şi-atunci am realizat că nouă de fapt ne e dor de casă, în cor. Un cor de dor, sună chiar drăguţ. Ne-am liniştit cu gândul că sunt doar câteva zile şi măcar suntem împreună.

Am dormit rău, am mâncat aiurea şi dezordonat, am văzut prea mulţi oameni şi am pierdut orice legătură cu rutina. Pe vremuri aşa o aventură mi s-ar fi părut incitantă dar acum, nu. Acum vreau acasă, în patul meu!

Când eram copil noţiunea acasă era strâns legată de mama şi tata. Dacă ei erau în preajmă totul era în regulă. Puteam să fim în vârf de munte ori în cort pe malul lacului, mă cuibăream lângă mama şi eram acasă. Cu timpul, acasă a devenit un termen din ce în ce mai complex. Am înţeles că, cel puţin etimologic, există o strânsă legătură între casă şi acasă. Din păcate, însă, exact cam în vremea aceea au început schimbări majore în familia noastră şi, dacă stau să număr bine, până astăzi, în total am locuit la vreo 13 adrese, răsfirate în trei judeţe. Nu ştiu dacă e mult sau puţin dar ştiu că la fiecare mutare a trebuit să renunţ la lucruri, să mă despart de un mediu cu care mă obişnuisem, cu fiecare mutare se rupea firul acela care te leagă de copilărie, mă mutila. Aş vrea tare mult să mă pot întoarce în camera mea veche, să răsfoiesc primul meu caiet tip 1, să găsesc o păpuşă tunsă „new romantic” de frate-miu, să mă arunc în pat pe aceeaşi cuvertură pişcătoare, să închid ochii şi să-mi închipui că am cinci ani jumate. M-am hotărât astăzi să nu mă mai mut de aici, de la ultima adresă şi să păstrez cât pot intactă camera copiilor cu toate caietele şi toate pluşurile în frunte cu Ursulică. Dacă vreodată copiilor li se va face dor de acasă vor avea unde să se întoarcă.