Aşa mă
ceartă buna mea prietenă atunci când mă pierd în comentarii.
Lasă comentariile, scrie texte! Îmi prinde bine urechiala amicală.
O merit. Las treburile superficiale şi mă apuc de cele serioase.
Păcat că prietena mea nu e tot timpul lângă mine să mă
apostrofeze şi în alte ocazii: Lasă prostiile, nu vezi că uiţi
esenţialul? Ne pierdem în detalii, suntem predispuşi la
cabotinism, ratăm miezul şi ne omorâm pofta cu coji.
Nu ştiu de
ce sunt atât de distrasă de chestii gonflabile (nu vă gândiţi la
păpuşi, nu sunt genul meu). Ştiu din start că sunt goale pe
dinăuntru şi totuşi mă opresc să le cercetez, poate cu o vagă
speranţă că de data asta o să găsesc ceva, acolo, înăuntru.
Poate e sindromul oului cu surprize. Ne fascinează ambalajul şi
cumpărăm de fiecare dată. Bine că a mai dat şi criza pe la noi
de ne-a mai temperat în goana asta nebună după cumpărături. Dar
să revenim la texte. Oamenii nu prea au curaj să scrie la modul
serios, de teama eşecului şi a criticilor, probabil. În schimb, se
aventurează necondiţionat în comentarii fie ele verbale, fie în
zona virtuală. De multe ori ascult conversaţiile altora ( ştiu că
nu e frumos ) ori citesc ce scrie unul şi altul sub un articol sau o
postare oarecare şi mă minunez. Oamenii chiar au păreri, unele
interesante, altele seci sau enervante. Nu contează. Important mi se
pare, însă, că ei se exprimă. Mai clar mai greoi, cu greşeli
gramaticale usturătoare la ochi sau urechi, dar se exprimă. De ei
nu mi-e frică, mie mi-e frică de oamenii care tac. Aveam în liceu
o colegă foarte bună la mate şi la info, la fizică şi istorie,
era citită, sofisticată, talentată, scria poezii. Era şi drăguţă.
Dar tăcea mult. Şi fiecare blanc însoţit de priviri vulpeşti îmi
mirosea a dezaprobare. Era un chin. Oare ce crede acum despre mine?
Era întrebarea care mă tortura în pauza mare când se deschideau
dezbateri pe te miri ce subiect iar eu nu reuşeam niciodată să
stau deoparte şi comentam. Ea privea şi tăcea. Erau la mijloc,
desigur, şi nesiguranţele mele adolescentine. Şi acum sunt
curioasă, care era faza cu tăcerea misterioasă. Aşadar, îi
prefer pe oamenii care vorbesc şi scriu în public, îi suport pe
cei cu logoree dar îi iubesc pe cei care se exprimă, care prin
vorbe îmi deschid o portiţă către mintea şi sufletul lor. Dragă
prietenă, astăzi votez atât pentru texte cât şi pentru
comentarii. Nu pot să tac.
0 comentarii